Sfârșit

            Erik deschise ochii. Cineva îl zgâlţâia de umăr.

–Haide, Erik, trezeşte-te. E timpul să facem apelul.

Erik se ridică în capul oaselor, gemând. De două săptămâni nu mai părăsise galeria minei. Lui şi altor doi camarazi nu li se permisese să iasă din galerie, după prima zi de muncă. Trebuiau să-şi facă norma, apoi să rămână în galerie până la începerea unei noi zile de muncă. Acest proces îl slăbise enorm. Dacă în prima săptămână reuşise să păstreze ritmul, acum abia dacă mai reuşea să facă o jumătate din normă. Cei din grupul lui îl priveau cu milă. Era un paradox, era privit cu milă într-un loc, în care mila dispăruse în favoarea egoismului supravieţuirii. Hrana pe care o primea era şi aşa slabă în calorii, iar în ultimele zile primise hrană de la ceilalţi camarazi, pentru că el nu mai primea porţia întreagă.

–Erik, dacă nu vine nimeni după tine mai repede, nu ştim cât te mai putem ţine pe picioare, spuse un glas din spatele lui.

Erik ridică din umeri. Aproape nu mai dorea să trăiască. La fiecare apel, când căpitanul minei dădea cu ochii de el, punea doi soldaţi să-l bată, până cădea în nesimţire. Camarazii lui încercau să îl pună pe picioare, dar trupul îi era atât de slăbit, încât după fiecare apel zăcea ore bune fără să fie capabil să muncească.

–Blondule, ia-l cu tine pe doctor şi duceţi-i pe ăştia trei în galeria 7. Vedeţi, poate reuşiţi să îi puneţi pe picioare pentru câteva zile măcar.

Doctorul şi tânărul acela blond, care îl susţinuse în prima zi, îl ridicară şi se aliniară pentru apel. După acest apel urmau să intre într-o galerie, care fusese numită ˝galeria doctorului˝. După câteva minute intrară în mină soldaţii. Căpitanul lor se plimbă printre rânduri şi se opri în faţa lor.

–Mai poate să muncească gunoiu’ ăsta? îl întrebă căpitanul pe doctor.

Doctorul îi susţinu privirea.

–Da. Îl pun pe picioare imediat.

Căpitanul privi la ecranul unui mic computer.

–Are parte de un tratament „special” din partea mea şi totuşi face norma întreagă. Omul ăsta ori e super om ori îl ajutaţi voi, spuse căpitanul ca pentru el.

Îl privi cu ciudă pe Erik, apoi se întoarse spre ceilalţi.

–Dacă vă prind că treceţi în contul lui fie şi un singur vagon de minereu, vă garantez că nu mai ieşiţi din galerie.

Se întoarse cu faţa la Erik şi îl privi atent.

–Depui cam multe eforturi cu acest deţinut, doctore. Eu nu-l văd capabil să mai muncească, dar văd că-l pui pe picioare de fiecare dată. Ai grijă ca acest lucru să nu se întoarcă împotriva ta, spuse cu voce tare căpitanul.

Privi spre un soldat.

–Sunt toţi?

–Da, domnule.

Căpitanul îşi luă avânt şi-l lovi pe Erik cu pumnul în ureche. Capul lui Erik percută sub forţa loviturii, apoi corpul deveni şi mai greu.

–Să vedem dacă de data asta mai face norma. Eu nu-l văd capabil să mai mişte o jumătate de zi. La treabă cu voi!

Soldaţii părăsiră galeria principală, iar oamenii porniră spre galeria în care munceau. Doctorul şi Blondul îl conduseră pe Erik într-o galerie inferioară, unde aproape nu era oxigen. Acolo întâlniră alţi oameni din alte grupuri de muncă, însoţiţi de doctori. Îl conduseră pe Erik până la o lespede săpată în piatră şi îl întinseră, apoi cei doi se apropiară de un alt grup de bolnavi. Un alt doctor le ieşi în întâmpinare.

–Ce mai e nou, Tene?

Omul îl privi obosit.

–Am şapte oameni inapţi de muncă, iar restul nu reuşesc să facă mai mult de jumătate din norma totală. Dacă nu fac ceva, până la sfârşitul lunii îmi desfiinţează grupul.

Doctorul lui Erik îl privi pe celălalt doctor, trist. Desfiinţarea unui grup însemna că tot grupul, adică 150 de oameni, vor fi ucişi. Doctorul, însă, prelua un nou grup de 150 de oameni, iar acest doctor Tene trecuse de şase ori prin acest proces de când ajunsese aici.

–Nu mai suport, Halot, sincer. Dacă şi grupul ăsta mi-l extermină, nu mai vreau să trăiesc. Mi-au murit prea mulţi prieteni.

Blondul veni în spatele lor.

–Spune-i de Faden ăsta, îi şopti blondul doctorului Halot.

Doctorul îl privi fără nici un sentiment.

–Tene, am aici pe unul cu care se poartă cum nu i-am mai văzut să se poarte cu vreun nou venit. Are o poveste ciudată. Cică e de pe Harton, unde are prieteni care vor veni după el.

–Sigur, am mai auzit povestea asta, pufni doctorul Tene.

–Din prima zi de lucru, nu l-au mai scos din galerie şi la fiecare apel ia bătaie cât să rămână fără cunoştinţă. Şefu’ zice că e posibil să spună adevărul.

–Nu au venit încă după el. Dacă mai întârzie mult, nu va supravieţui.

–De asta am nevoie de tine. Îl ştii pe Gardom? Şeful grupului de hartonieni?

Tene încuviinţă.

–Gardom a vrut să-l transfere în grupul lui. Nu i-au dat voie şi azi l-au trimis în cea mai a dracu’ galerie. Am o oră, să-l pun pe picioare.

–Şi ce vrei să fac eu?

–Tene, cum tu ai prieteni, am şi eu. Am nevoie de ajutorul tău. Şefu’ ţine foarte mult să-l ţinem în viaţă, cât de mult se poate.

–Halot, nu vezi cât am de lucru cu ăştia? Dacă şi grupul ăsta se duce, am să iau o supradoză. Nu mai rezist.

–Domnilor, Erik vrea să vă spună ceva.

Cei doi doctori se întoarseră spre blond. Acesta îi chemă lângă Erik. Tene se apropie de el, iar doctorul Halot rămase mai în spate.

–Ce doreşti?

–Doctore Tene, poate nu crezi povestea mea, dar crede-mă că sunt sătul de viaţă. Nu cred că voi supravieţui, până va veni cineva după mine, dar tu poţi să previi dispariţia grupului tău.

Doctorul privi spre blond, dar acesta ridică din umeri.

–Nu i-am spus nimic.

–Cum să-i salvez?

–Ascultă-mă, grupul tău e slăbit. Ai prea mulţi bolnavi. Dacă ei dispar, vei primi oameni noi şi sănătoşi. Trebuie să cumpăneşti dacă salvezi pe cei puternici sau mor toţi, spuse Erik cu voce stinsă.

Doctorul scrâşni din dinţi şi-l privi scârbit de cele spuse.

–Adică să condamn la moarte nişte oameni, care au doar vina că nu pot continua să fie sclavi?

Doctorul Halot se apropie din spate şi-l trase de lângă Erik.

–Ştii foarte bine că are dreptate.

Tene oftă şi îşi prinse părul de pe ceafă.

–Are dreptate, dar nu pot să fac asta. Nu…

–Tene, trebuie. Dacă chiar vin cei de pe Harton după acesta, le-ai oferit o nouă viaţă. Nu-i declara pe toţi deodată. Încearcă să-i declari inapţi, prin acord cu şeful tău.

            Consiliul Planetar se întrunise în sesiune extraordinară. Cauza acestei întruniri era, după unele zvonuri, reglementarea atribuţiilor Feinelor, iar după altele, întărirea puterii Feinelor şi reîntoarcerea la un sistem politic exclusiv matriarhal. În acel moment, în sală erau mai mult de zece mii de oameni. Mai bine de o jumătate o reprezentau membrii consiliului cu drept de vot, apoi erau consilierii acestora, secretari, jurnalişti şi câţiva oameni simpli, care constituiau un fel de Cameră de Arbitraj în cadrul Consiliului Planetar. Cea mai mare clădire a planetei îi găzduia, iar Feinele prezidau Consiliul laolaltă cu cei din puterea administrativă. Feina Superioară Marlew era încadrată de preşedintele planetei şi de Guvernatorul oraşului capitală, iar pe rândul inferior erau numai Feine. Cele mai bune şi mai inteligente.

Discuţiile începuseră de câteva ore şi soluţiile fuseseră adoptate fără nici o problemă. Consiliul Hartonian era renumit pentru rezolvări rapide şi exemplare. De multe ori opoziţia îşi dăduse mâna cu puterea la îndemnul Consiliului Feinelor. Tocmai se anunţase că ultimul punct pe ordinea de zi era o dezbatere a Feinelor Superioare care cereau sfatul puterii administrative. Toţi cei din sală se întrebau despre ce poate fi vorba, pentru că Feinele nu discutau şi nu obişnuiau să discute niciodată problemele lor cu ceilalţi. Feina Conducătoare îşi drese vocea, pentru a atrage atenţia celor din sală şi pentru a curma larma iscată de acest anunţ.

–Domnilor, vă rog să faceţi linişte. Am decis să ne adresăm Consiliului Planetar, pentru că zvonurile care mi-au ajuns la urechi mă îngrijorează profund. Este vorba de viitorul nostru, al tuturor, spuse aceasta cu voce tunătoare.

Liniştea deveni apăsătoare câteva clipe, iar bătrâna Feină zâmbi mulţumită.

–Consiliul Feinelor este autoritatea supremă pe Harton, dar în acelaşi timp este singurul factor de control, care poate investiga aleşii poporului. Acest concept este trecut în Statutul Politic al Planetei Harton şi a fost supus votului populaţiei la fiecare cinci ani. Consiliul Feinelor şi-a luat libertatea să întreprindă un nou sondaj. 82 de procente dintre cei chestionaţi sunt de acord cu acest concept, spuse Feina, întorcând privirea spre Preşedintele planetei. Acesta o privea încruntat.

–Desigur, acest sondaj a fost secret şi datele nu au fost aduse la cunoştinţa Consiliului Planetar. Oricum, nici măcar nu avem nevoie de acordul Consiliului, dacă vă întrebaţi de ce nu v-am cerut acordul. Cel puţin 82 de procente din populaţia Hartonului are încredere în Consiliul Feinelor şi de aceea am împuternicit pe una dintre conducătoarele noastre să întreprindă o anchetă asupra celor aflaţi la puterea administrativă a planetei. Această feină este Alana, feină de grad operativ nouă. Alegerea ei în fruntea unei echipe de anchetă se datorează exact absenţei sale prelungite de pe planetă. Această absenţă este singurul lucru care se poate imputa Feinelor, dar, lipsind, Feina Alana este cu mult mai obiectivă decât oricine altcineva. O rog să ia cuvântul.

Alana se ridică de pe scaun şi merse la pupitrul din faţa adunării, urmărită de privirile celor din sală. Acum era îmbrăcată în haine negre, mulate pe corp, iar pielea şi părul contrastau puternic cu îmbrăcămintea. Părul îi era argintiu, pielea albă, iar ochii ei galbeni aruncau sclipiri pline de furie celor prezenţi. Această atitudine se adopta în mod oficial doar când o Feină dorea să afişeze faptul că pornise pe urmele cuiva foarte periculos şi că toţi vor fi consideraţi duşmani până la proba contrarie. Sondă rândurile din faţă, aruncând priviri pline de ură şi furie, iar auditoriul fu străbătut de un murmur de frică, dezgust şi dispreţ. Cineva din sală lansă o întrebare, care ajunse pe buzele tuturor. Această întrebare oglindea perfect temerile auditoriului. Toţi se întrebau de ce Feina Alana este pregătită de război. Pe Harton, războiul nu-şi mai arătase faţa hidoasă de milenii. Alana le arătă dinţii într-un zâmbet crud, care îngrozi Consiliul.

–Fraţi Hartonieni! Vă întrebaţi de ce sunt pregătită de război? Vă voi răspunde foarte simplu: Hartonul este în pragul războiului, spuse Alana cu voce puternică. Liniştea plană asupra Consiliului. După puţin timp începură să se audă din toate colţurile sălii întrebări puse simultan. Alana le făcu semn să înceteze şi după câteva secunde se liniştiră.

–Domnilor şi doamnelor membri ai Consiliului Planetar, vă avertizez că un război este iminent! Vreau să vedeţi clar premisele acestui război, pe care, dacă nu-l oprim, va ajunge să ne nimicească. Aţi auzit bine, Hartonul va fi nimicit. Consiliul Feinelor nu-l poate opri, Feinele sunt de fapt cele care-l vor porni.

Preşedintele privi nedumerit spre Feina Conducătoare, apoi spre Alana.

–Feină Alana, Consiliul Planetar are propriile lui instrumente de investigare. Nu s-a semnalat nici un pericol de război. Vrem să ştim de unde şi până unde ameninţi cu un război? întrebă preşedintele, vrând să preîntâmpine formularea de concluzii pripite şi panicarde.

Alana se întoarse spre preşedinte şi apăsă un buton care însufleţi un ecran imens din spatele ei.

–Consiliul Planetar reglementează de sute de ani bugetul administrativ. Nimic de spus. Este un lucru bun, să fie planificat şi respectat, dar Consiliul Planetar de sub conducerea dumneavoastră a început să reglementeze bugetul Consiliului Feinelor şi să includă în bugetul planetar veniturile care de drept sunt ale Feinelor. Ei bine, în acest moment suntem foarte aproape de război, spuse Alana, privindu-l dur.

–În acest moment, noi, Feinele, suntem cele care beneficiem de sprijinul populaţiei, iar consiliul Planetar poate spune că are în subordinea sa armata. Da, aţi auzit bine, un război este de neoprit şi mă tem că este vorba de un război civil. Am primit sarcina să investighez Consiliul Planetar. Domnule Preşedinte, sunt obligată să rog camerele inferioare să vă retragă imunitatea pe durata efectuării investigaţiei. În cazul în care nu vi se retrage, voi fi nevoită să fac apel la autoritatea mea ca Feină şi să vă arestez în baza Statutului Politic al Planetei Harton, depus la consiliul Federaţiei Terranilor.

Preşedintele privi spre Feina Conducătoare. Aceasta îi întoarse o privire crudă şi plină de dispreţ.

–În ce bază faci aceste acuzaţii, Feină Alana?

Alana îl privi scurt şi dispreţuitor, apoi se întoarse spre auditoriul care devenise neliniştit.

–Nu am formulat nici o acuzaţie, dar principala acuzaţie este de înaltă trădare şi subminare a autorităţii de stat, subminare a stabilităţii economice şi subminare a siguranţei cetăţenilor hartonieni. Lista incriminatoare cuprinde 72 de capete de acuzare şi probele au fost găsite în camera secretă din biroul prezidenţial. Acolo au fost găsite acte importante, semnate de domnia sa, Preşedintele Administrativ. Printre aceste acte sunt alianţe cu diverse planete din interiorul şi din afara Federaţiei, pacte militare, pacte de neagresiune, acorduri de într-ajutorare economică şi multe alte acte, care au fost semnate fără consimţământul Consiliului Feinelor şi al Consiliului Planetar. De asemenea, sunt în stare de arest guvernatorul oraşului capitală, mareşalul forţelor armate terestre şi spaţiale, precum şi o serie de consilieri şi ambasadori.

În sală liniştea era apăsătoare, jenantă şi profundă. Timp de câteva minute, nimeni nu spuse un cuvânt, apoi, cineva din afara razei vizuale a Alanei vorbi:

–Desfiinţaţi Consiliul Planetar?!

Alana tresări puternic, dar răspunse imediat, înainte ca această întrebare să devină o afirmaţie în mintea celorlalţi.

–Consiliul Planetar nu este şi nu va fi desfiinţat! Consiliul Feinelor a decis să îşi ia în serios rolul de control şi să elimine elementele distructive din Consiliul Planetar Administrativ. Noi îi vom investiga pe cei incriminaţi şi vom propune populaţiei alegeri libere. Din sondajele noastre reiese că cel puţin 90% din populaţia cu drept de vot îşi va exprima opinia, oricând i se va cere să aleagă noi conducători. Noi cerem să le fie retrasă imunitatea în faţa legii celor aflaţi în cercetare. De restul vă veţi ocupa voi, cei din Consiliul Planetar Administrativ.

Alana inspiră profund, apoi expiră. Deja ştia care sunt temerile celor din Consiliu. Nu avea intenţia să aştepte întrebările.

–În cazul în care nu veţi binevoi să retrageţi imunitatea celor de pe liste şi veţi contesta autoritatea Consiliului Feinelor, cerând protecţie şi diferite tipuri de aziluri planetelor străine sau poate chiar ajutor politic şi armat din exterior, veţi fi marcaţi drept trădători şi vom institui regim marţial. În cazul în care apelăm la legea marţială, vom fi în război cu oricine se va amesteca în politica internă a Hartonului. Al doilea scenariu posibil, cu finalitate periculoasă, este să instigaţi la revoltă forţele armate subordonate Consiliului Planetar Administrativ. Atunci ne vom afla în război civil. Din aceste scenarii vom avea de pierdut toţi. Prefer să mă gândesc la o soluţie paşnică. Retrageţi imunitatea celor investigaţi şi numiţi un complet, care să asiste în rol de arbitru la judecarea trădătorilor. Niciodată nu am fost nedrepţi şi istoria noastră o dovedeşte!

            Erik se afla în lagărul de muncă de mai bine de două luni. Acum era trecut la apel drept prezent, chiar dacă nu era acolo. Cineva ţinea cu tot dinadinsul ca el să nu moară. În repetate rânduri fusese tratat în afara lagărului, la un spital militar, pentru ca să se poată întoarce. Trupul său era plin de vânătăi, răni purulente, iar paraziţii îi intraseră sub piele şi începuseră să-i devoreze muşchii. În mod normal, altcineva ar fi ieşit la controlul săptămânal, pe altă uşă decât cea care îl trimitea înapoi în mină. Nu mai văzuse lumina zilei de când fusese adus în lagăr. Dormea în cea mai adâncă galerie. Aceasta era prost ventilată, plină de pericole, paraziţi şi uneori chiar inundată. După câteva zile, se obişnuise într-o oarecare măsură cu efectele lipsei de aer, pericolele le evita relativ uşor, iar paraziţii din galerie constituiau principala sa sursă de hrană. Inundaţiile rămâneau singura lui preocupare, dar acestea erau periodice şi, în plus, deja nu-i mai păsa. De două zile nu se mai mişca, iar durerile provocate de larvele şi paraziţii care-l devorau erau înfiorătoare. Cu toate acestea, Erik nu mai gemea, nu mai plângea şi nu mai gândea. Din multe puncte de vedere, semăna cu peretele de care se sprijinea. Aştepta liniştit, clipe lungi, care i se păreau ore, până avea să vină cineva, care să-l hrănească. De două ori pe zi veneau doi oameni însoţiţi de soldaţi. Acei oameni îl hrăneau cu infecta supă urât mirositoare şi, dacă soldaţii nu erau atenţi, îl îndopau cu gândaci şi larve. La plecare, îşi lua porţia zilnică de bătaie. De obicei erau câteva picioare în coaste, date cu scârbă de soldaţi şi uneori, asta dacă avea noroc, nu-l călcau pe rănile deschise, repornind o hemoragie, care abia încetase. Uneori, era mutat din loc, cu toate că i se părea o inutilitate crudă. Cei doi care îl hrăneau îl mutau ori de câte ori aveau ocazia. De când slăbise atât de mult, nemaiputându-se deplasa singur, orice element de igienă dispăruse. Îşi făcea nevoile pe el, uneori zile la rând, şi puţea în jurul său ca o latrină. Remarcase ironic că, dacă nu era mutat din loc mai multe zile, nici un soldat nu se mai apropia de el să-l bată, dar, din păcate, nu mai avea putere să le spună celorlalţi să nu-l mai mute.

Pierduse noţiunea timpului. Uneori i se părea că treceau zile şi nimeni nu venea să-l vadă. În permanenţă avea febră însoţită de friguri, delir şi paralizii temporare şi inexplicabile. Auzul începuse să-i slăbească, văzul la fel, iar gustul nu mai avea nici o importanţă.

Deschise ochii şi văzu în faţa sa nişte umbre. Băiatul acela blond îl ştergea pe faţă cu o cârpă umedă. Răceala cârpei i se părea o atingere divină, apoi observă cum omul sare în picioare, strigând către cineva. Reveni în faţa lui râzând, dar lacrimile lăsau şanţuri albe pe piele murdară de funingine. Încercă să focalizeze şi pentru câteva momente reuşi. O mână înmănuşată îl împinse brutal pe blond şi Erik închise ochii. Îi redeschise, când simţi cum o mână blândă îi mângâie faţa. Văzu doi ochi galbeni, cruzi şi plini de ură, cum îl fixează. Se concentră, ştiind că mai văzuse undeva acei ochi. Închise din nou ochii, apoi îi redeschise. Ochii aceia galbeni deveniseră blânzi şi protectori, dar în afara ochilor nu mai recunoştea altceva. Era o faţă neagră, fără nici un fel de trăsătură, şi doi ochi cu priviri feroce. Îşi umezi buzele cu limba.

–Alana…

Murmurul stins al bărbatului aproape că nu părăsi buzele, dar făptura îl auzise. Imediat după aceea, Erik simţi o durere ascuţită în picior. Deodată îşi simţi capul greu.

Alana se ridică de lângă el, ţinând în mână o seringă hipodermică cu un ac lung şi gros.

–Nu-i totul pierdut, Drisa. M-a recunoscut. Ordonă unei echipe de medici să vină să-l ia, mai spuse femeia, cu voce înceată şi tremurătoare.

Cea din spatele ei şopti în emiţătorul din guler comanda şi după câteva secunde trei bărbaţi intrară în anticamera galeriei. Doctorul se aplecă asupra lui şi-l scană cu un aparat medical.

–Feină Alana, omul acesta are nevoie de îngrijire medicală adecvată. Cer permisiunea să fie transportat pe o navă medicală cât mai repede.

–Fă orice trebuie. Vreau ca acest om să fie tratat ca orice membru al Consiliului Feinelor. Pe umerii tăi apasă toată responsabilitatea, doctore.

Doctorul încuviinţă şi făcu câteva semne celorlalţi. Erik fu pus pe o targă şi transportat la suprafaţă, în timp ce cele două Feine priveau de-a lungul galeriei ce se deschidea.

–Alana, omul acesta aşteaptă să îţi vorbească, o atenţionă, arătând spre blond.

Alana se întoarse spre el şi îi făcu semn să se apropie.

–Cine eşti? întrebă Alana.

–Mi se spune Blondu’. Eu am fost de la bun început cu Erik. A fost în grupa noastră şi l-am ajutat. A spus el că va veni cineva după el, da’ nuş’ câţi au crezut asta.

–De când este în starea asta?

Omul calculă ceva în minte, apoi o privi în ochi câteva clipe.

–Cred că a rezistat vreo trei, patru zile. Cei de aici i-au acordat „tratament special”. Cre’ că de asta l-am ajutat toţi. Dacă povestea care ne-a spus-o nu era adevărată, de ce să se poarte cu el aşa? A fost singurul care a fost într-un spital din afara lagărului şi asta numa’ ca să-l poată chinui mai mult. Ne-am gândit că este adevărat şi, dacă rămânea în viaţă destul, vom avea toţi de câştigat.

–Cum adică, tratament special?

Omul îşi privi încălţările încurcat.

–Cum se putea mişca puţin, veneau soldaţii şi-l băteau, iar în ultimele zile îl tot loveau peste rănile care se închiseseră, ca să i se redeschidă. La început l-au umilit îngrozitor…

Alana îl privi, încruntându-se.

–Adică?

–Îşi făceau nevoile pe el, îl obligau să mănânce diverse… nu vreau să vorbesc despre asta, doamnă, spuse bărbatul, privind în pământ.

–Îi poţi recunoaşte pe cei care şi-au bătut joc de el?

Omul o privi în ochi.

–Da. Îi ştiu pe toţi. Sunt cei mai răi.

Ochii Alanei zâmbiră plini de cruzime.

–Vei merge cu Feina Drisa şi-i vei arăta, îi spuse Alana, iar omul încuviinţă tăcut.

–Drisa, te vei ocupa personal de acei oameni. Nu uita, Faden este mai mult decât viaţa ta, după legile noastre, iar ce a păţit el e ca şi cum ai fi păţit tu. Dă-i pe mâna celor de la spionaj şi asistă la tratamentul care li se va aplica. Trebuie să simtă ce a simţit şi el. Ai grijă, moartea lor să nu vină repede, aceia care s-au atins de un Fein să fie torturaţi pe măsura caznelor prin care a trecut el. Să fie ţinuţi în viaţă 67 de zile standard, exact cât a fost Erik în captivitate aici.

–Am înţeles, Feină Alana.

Alana ieşi la suprafaţă. Era comandantul suprem al operaţiunii, care devenise un act oficial. Acum, după ce planeta era în mâinile lor, trimiseseră rapoarte cu ce găsiseră aici şi Consiliului Federal. Aşa cum bănuiseră, cetăţeni hartonieni erau ţinuţi captivi şi exploataţi, fapt ce le dădea autoritatea de a întreprinde ceva fără acordul Federaţiei. În acel lagăr de muncă erau 211059 de cetăţeni hartonieni şi avuseseră noroc. Aici toţi muncitorii erau în viaţă, dar nu ajunseseră la timp pentru a salva muncitorii din alte lagăre sau institute de cercetare. Rapoarte din diferite puncte ale planetei veneau continuu. Până în acest moment se confirmase exterminarea integrală a peste 280 de milioane de muncitori sclavi, care fuseseră răpiţi, iar dintre aceştia cel puţin 3 milioane erau hartonieni. Pierderile în rândul soldaţilor hartonieni, care deschiseseră ostilităţile, erau undeva peste 60 de mii de morţi şi 150 de mii de răniţi, în timp ce Feinele pierduseră mai puţin de 2000 de membre iar alte 8000 erau rănite, mai mult sau mai puţin grav. De partea atacatorilor se estimau pierderile undeva în jurul a două milioane de morţi şi alte câteva milioane de răniţi, dar cei mai mulţi se predaseră, astfel că în momentul actual erau înregistraţi peste 150 de milioane de prizonieri. Adevărul era că ei beneficiaseră de toată tehnologia necesară la acel moment. Bombardamentul de pe orbită cu arme convenţionale era foarte precis şi asigura un scut ucigător, la adăpostul căruia înainta infanteria hartoniană şi de multe ori chiar şi bombardierele tactice de suprafaţă.

Feina Superioară primise raportul şi contactase Federaţia. După ce ambasada Federală de pe Harton primi înştiinţarea şi până în acel moment, trecuseră două ore. Cu cinci minute în urmă, Feina Conducătoare fusese înştiinţată că fusese convocat de urgenţă Consiliul Federal şi că îi este solicitată prezenţa prin intermediul unei comunicaţii video la distanţă. Tocmai intrase Preşedintele Federaţiei şi se aşezase. Îşi deschise un dosar cu coperţi de piele roşie şi citi câteva rânduri de pe ecranul ce era cuprins între coperţile acestuia.

–Bună seara, Feină Conducătoare Marlew. Am primit veşti îngrijorătoare… de ce nu a fost înştiinţat Consiliul Federal?

Bătrâna îi zâmbi. De fapt, nu fusese convocat Consiliul Federal, ci doar cei cincisprezece care-l conduceau. Pe toţi îi cunoştea personal şi ştia ce interese au fiecare. Pe unii îi citea ca pe o carte deschisă, în timp ce pe alţii nu-i putea descifra.

–Bună ziua, domnule Preşedinte Karlon. A fost înştiinţat Consiliul Federal, doar pentru că Hartonul nu poate decide drepturile cetăţenilor altor planete şi nu pentru alte raţionamente. Este simplu, Consiliul Feinelor şi Consiliul Planetar Hartonian şi-a dat acordul de a investiga o situaţie, în care exista suspiciunea că ar fi implicaţi cetăţeni hartonieni. Ei bine, am făcut demersurile necesare şi nu am ajuns la nici un acord cu planeta respectivă, aşa că am luat cu asalt şi cucerit acea planetă. Ipotezele şi informaţiile noastre au fost corecte, cetăţeni hartonieni erau ţinuţi acolo împotriva voinţei lor, obligaţi să muncească în condiţii improprii, trataţi ca animalele şi unii chiar ucişi fără să fi săvârşit nici un fel de infracţiune.

Preşedintele o fixa cu privirea, fără nici o expresie pe chip, în timp ce ceilalţi afişau diverse sentimente. Ambasadorul de pe Sibaum o privea dispreţuitor, cel de pe Flaider o privea plictisit, cel de pe Terra 2 o privea ostil, directorul Casei Transportatorilor era indignat, iar preşedintele Consiliului Caselor Mici şi Mijlocii afişa indiferenţă şi aşa mai departe. 15 oameni, 15 mimici care exprimau alt sentiment.

–Dar de ce nu aţi cerut acordul Federaţiei? Oare nu suntem implicaţi şi noi? întrebă Preşedintele Federaţiei pe un ton plin de reproş.

–Acordul Federaţiei? Dar nu am atacat nici o planetă din Federaţie sau care se află în negocieri cu Federaţia. În plus, planeta aceasta nu era declarată, nu apare pe nici o hartă şi deţinem dovezi solide că a fost populată cu oameni care au fost răpiţi de pe planete Federale. Doar din acest punct de vedere sunteţi implicaţi şi voi. Doar pentru că aveţi cetăţeni pe care insist să-i repatriaţi sau să includeţi acea planetă în Federaţie şi să formaţi un guvern. Eu îmi voi lua cetăţenii aici. Şi Terra 2 are cetăţeni acolo, şi Flaiderul, şi Sibaumul, şi Wertinerul, şi Sviia şi Atran şi multe, multe alte planete din cadrul Federaţiei.

–Am înţeles, Feină Superioară Marlew. Totuşi, cred că era mai bine să ne contactaţi şi să ne spuneţi despre această planetă. În primul rând, porneam o investigaţie Federală, apoi… vă dădeam un sprijin important, atunci când venea timpul unei invazii.

–Nu am avut date despre implicarea altor cetăţeni. Am ştiut că ai noştri sunt acolo, dar nu că sunt şi alţii. Era problema noastră. Planeta nu era în Federaţie, ţin să înţelegeţi asta. Acea planetă nu era cartografiată şi nici nu era în spaţiul Federal. Vreau să trimiteţi nave, care să evacueze cetăţenii. Vă voi trimite rapoartele întocmite de forţele mele de acolo, când vor termina de înregistrat oamenii, zise Feina Superioară, fără nici un fel de intonaţie.

–Şi cu cei care-i păzeau ce se va întâmpla? întrebă ambasadorul Flaiderului, plictisit.

Bătrâna înclină puţin capul spre stânga şi zâmbi.

–Din punctul de vedere al Hartonului, ancheta abia a început. Avem de justificat moartea a câtorva milioane de hartonieni. Vor fi interogaţi şi, în funcţie de rezultate…, lăsă fraza în suspensie. Învăţase de mult că tăcerea spune mai mult decât vorbele, în anumite situaţii.

–Nu-i corect. Puteţi falsifica mărturiile obţinute. Puteţi susţine că una dintre planetele Federaţiei este implicată, spuse ambasadorul planetei Sibaum.

Bătrâna se aplecă înainte, spre camera care-i transmitea imaginea.

–În mod cert, cineva a pus la punct această colonie sclavagistă. Dacă este din Federaţie sau nu, asta vom vedea. Este cineva de faţă care se simte vizat?

–Ce întrebare este asta, doamnă? întrebă enervat Preşedintele Federaţiei.

–Domnule, din moment ce Hartonul conduce ancheta şi singur a suportat costurile şi pierderile de vieţi ale campaniei, mi se pare corect să conducem tot noi şi în continuare ancheta. Oricum, dacă doriţi, trimiteţi observatori, care să asiste la interogatorii şi să ateste veridicitatea rapoartelor, dar în nici un caz nu voi preda nici un prizonier de război şi iese din discuţie predarea anchetei Consiliului Federal.

–Adică refuzaţi să vă supuneţi legilor federale?

Bătrâna se lăsă pe spătarul scaunului şi-şi împreună mâinile în faţa bărbiei.

–Această discuţie s-a încheiat din punctul meu de vedere, domnilor. Legea federală spune că, atunci când o planetă are de suferit din cauza cuiva, îl judecă după legile sale. Aveţi şi domniile voastre drepturi, dar, din moment ce noi am suportat toate costurile, legea federală ne dă dreptul să extrădăm ce prizonieri vrem.

–Aveţi dreptate, dar, atâta timp cât putem dovedi că pierderile noastre sunt mai importante, putem să cerem mai mulţi prizonieri. Oricum, dacă ne jucăm cu legile, ajungem la conflicte. Nu vrem conflicte, doamnă, nu-i aşa? întrebă ironic cel de pe Sibaum, susţinut prin priviri aprobatoare de către directorul Casei Transportatorilor.

–Domnule ambasador, sunt sigură că, dacă se întreprinde ceva de acest gen, vom găsi şi noi un subterfugiu legal. De fapt, pot deja să vă spun că nu veţi primi nici un prizonier de valoare. Trimiteţi-vă observatori.

–Doamnă, vă rog, nu faceţi asta. Vă pot obliga, în calitate de conducător al Federaţiei, să ne predaţi absolut toţi prizonierii…

Feina se ridică în picioare şi întinse degetul spre imaginea preşedintelui.

–Nu ameninţaţi, domnule! Ne puteţi obliga?! Legal?! Mă îndoiesc, ne puteţi obliga să vă predăm prizonierii, care nu au cetăţenie hartoniană, conform unui act ce nu a fost abrogat exact pentru astfel de situaţii, dar mă tem că o parte dintre prizonieri au primit cetăţenia hartoniană. Să nu ne jucăm cu legile şi cu legalitatea! Lăsaţi-ne să ne răzbunăm morţii, la fel cum noi am lăsat Flaiderul să treacă prin foc trei planete acum 800 de ani şi cum nu am intervenit atunci când Dornul a declarat război unei planete care nu era în Federaţie.

Unul dintre cei care se ţinuse în afara discuţiei îşi drese vocea. Toate privirile se întoarseră spre el.

–Dar unde este domnul Preşedinte? Nu el trebuia să ne informeze despre aceste probleme?

–Postul de Preşedinte Administrativ al planetei este vacant, până la următoarele alegeri. A fost destituit, spuse, zâmbind, Feina.

–Destituit? întrebă uimit unul dintre ei.

Feina îi privi imaginea. Mereu îl bănuise de legături cu retimonienii, dar niciodată nu fusese sigură. Acum era sigură.

–Statutul nostru politic subordonează Preşedinţia Administrativă Consiliului Administrativ Planetar şi Consiliului Feinelor. A fost destituit şi este cercetat pentru o serie de abuzuri. Se pare că unele guverne din cadrul Federaţiei s-au amestecat în problemele interne ale Hartonului, dar aceasta este altă poveste.

*

            Tot drumul stătuse cu el. Rămăsese lângă patul său şi asistase la toate operaţiile medicale la care Erik fusese supus. Doctorii o asigurară că orice pericol trecuse, dar acum totul depindea de tehnica medicală de pe Harton. Unii muşchi erau distruşi şi era nevoie de refacerea lor pe cale artificială, prin stimularea procesului de regenerare. Aceasta nu era o problemă, dar după aceasta muşchii trebuiau lucraţi, iar aceste antrenamente medicale urmau să fie dureroase şi grele. Dacă totul merge bine, din punct de vedere medical, pacientul va fi recuperat în trei luni standard. Faptul că pacientul era Fein constituia o problemă, iar antrenamentele Feinelor erau diferite de cele medicale. După cele trei luni de recuperare, toate atu-urile pe care le avusese trebuiau reformate. Mobilitatea era aproape inexistentă, iar forţa musculară urma să sufere o scădere de 40% faţă de cele ale unui om normal. Medicina îi asigura doar posibilitatea de a merge din nou, de a se descurca singur, dar nu şi aptitudinile fizice dinainte. Teoretic era posibil să le dobândească, dar doctorul, care se ocupa de el, susţinea că erau necesari ani întregi de muncă.

Acum, la mai bine de trei săptămâni, prima fază a recuperării medicale părea că merge bine. Muşchii i se refăceau în urma procesului tehnologic de regenerare. Practic, Erik fusese aproape în totalitate deschis, pentru a fi curăţat în interior. De când îl luase din lagăr, nu fusese conştient deloc. Alanei îi displăcea şi o întrista să-l vadă inconştient, plin de bandaje şi de cicatrici. Stătea zile în şir lângă el şi medita. Speranţa ei era să-l întâlnească în stare metafizică. Nu reuşise niciodată. Ori nu era capabil să iasă din corpul fizic, ori era plecat în alte părţi. Alana se temea de această a doua supoziţie, deoarece spiritul stătea lângă corp, dacă nu era dirijat să meargă undeva, iar atunci când pleca fără o destinaţie precisă şi fără îndrumare, era posibil să se rătăcească de corp sau să nu dorească să revină şi atunci corpul se stingea. Astfel îşi petrecea zilele una dintre cele mai capabile Feine de pe Harton. Gânduri negre şi griji cât era ziua de lungă. Un fapt care o speria cu adevărat pe Alana deriva din starea pe care i-o transmisese Erik. Faptul că se afla permanent în meditaţie şi că aproape nu mai mânca şi nu mai dormea profund nu părea s-o afecteze fizic, dar psihic o afecta. Nu mai reuşea să îşi alunge temerile, nici când se concentra pe acest lucru. Ştia că abuzase din plin de resursele corpului, dar nu vroia să plece de lângă el.

–Alana.

Femeia rămase pe scaun cu ochii închişi, dar spiritul său se ridică din corp şi se întoarse spre sursa chemării. Lângă uşa rezervei medicale stăteau două femei. Una era o fetiţă mică şi zglobie, cu o privire de spiriduş, pe care o identifică a fi Feina Superioară, iar cealaltă era o bătrâna gârbovită, cu faţa plină de riduri şi ochii galbeni şi strălucitori, înfundaţi în orbite. Nu o văzuse niciodată, dar, cu toate că arăta foarte bătrână, o aură frumoasă şi liniştitoare o înconjura. Nu mai văzuse niciodată o aură atât de puternică, nici chiar la Feina Conducătoare. Aura arăta totul despre persoana respectivă. Bătrâna necunoscută se împăcase cu viaţa şi moartea, era mulţumită de sine şi de viaţa ei, iar puterea pe care o simţea venind de la aura ei aproape că o năuci.

Alana deschise ochii brusc şi se întoarse spre intrare. Acolo aşteptau două femei, ambele erau Feina Superioare, după hainele cu care erau îmbrăcate. Roşul de pe reverele rochiei Feinei Superioare Marlew contrasta puternic cu verdele aprins al reverelor celeilalte Feine.

–Alana, trebuie să vorbim, spuse Feina Superioară Marlew, în timp ce cealaltă Feină rămăsese cu ochii închişi şi nemişcată.

Alana o privi pe Feina Superioară Marlew, apoi îşi întoarse privirea spre cealaltă şi o iscodi aşa cum fusese învăţată. Cealaltă Feină era cu câţiva ani mai tânără decât Marlew, faţa îi era netedă, fără riduri, fără ochi înfundaţi în orbite şi fără buze palide sau chip pe care paloarea morţii să-şi fi pus amprenta. Din contră, chipul ei era alb, cu o urmă de roşeaţă în obraji, iar buzele îi erau ireal de roşii.

–Să mergem afară, Alana, spuse Feina Conducătoare.

Alana se ridică încet din scaun, ca şi cum i-ar fi fost greu să se depărteze de patul lui Erik, şi o urmă pe Feină afară din rezervă. Se sprijini de un perete, privind prin geamul uşii la cea care rămăsese cu Erik.

–Nu trebuie să fii îngrijorată, Alana. Este aici pentru binele lui.

Alana privi spre Feina Superioară Marlew şi oftă.

–Cine este această Feină Superioară, doamnă?

Bătrâna zâmbi abătută.

–Cum se poate, Alana, să nu-ţi recunoşti profesorii? Ea te-a învăţat tot ce ştii.

Alana privi spre femeia din rezervă cu atenţie, apoi lăsă privirea în pământ, clătinând din cap.

–Ea este Feina Seredi, Alana. Ea te-a învăţat meditaţia. Cum de n-o mai recunoşti?

Alana privi din nou spre Feina Seredi şi apoi spre Feina Marlew.

–Nu ştiu, n-o recunosc. Nu am văzut niciodată reflexia ei spirituală arătând aşa. Mereu era reflexia unei tinere fete, frumoase şi jucăuşe…

Bătrâna Feină privi spre ea, zâmbind trist.

–Aceasta este adevărata Seredi. Din păcate, de la bun început a avut această reflexie. Seredi s-a maturizat şi a îmbătrânit spiritual mult mai repede ca oricare altă feină pe care o cunosc. Mărturisesc că nu am văzut niciodată altă reflexie a ei.

–Dar era atât de tânără, atunci când m-a învăţat să îmi părăsesc corpul…

–Alana, trebuie să ştii că oamenii frumoşi şi tineri sunt mult mai apreciaţi de copii decât cei bătrâni şi morocănoşi. Ce ai văzut tu şi alte mii de Feine, atunci când erau în stadiul de iniţiere, era doar o mască. Ţin minte că Seredi a avut această reflexie, încă de pe vremea când era o fetiţă. Antrenoarea noastră de atunci, Feina D’Arfone, a fost de-a dreptul şocată când a văzut-o. Ceilalţi colegi ai noştri s-au speriat îngrozitor. Era împotriva legii firii să te joci cu o bătrână şi noi amândouă ştim că totul începe cu jocuri.

Alana o privi mai destinsă pe Feina Superioară. Preţ de o clipă, aproape că zâmbi, apoi privirea se întoarse spre rezerva medicală şi brusc îi deveni hăituită, iar îngrijorarea puse din nou stăpânire pe ea.

–De ce a venit Feina Seredi aici? întrebă Alana cu îngrijorare.

–Din două motive, Alana. Primul motiv este cel pentru care tu îl veghezi pe Feinul Erik de săptămâni: să intre în legătură cu mintea şi spiritul lui, iar al doilea motiv este că avem nevoie de tine în Consiliu, spuse Feina Superioară, ridicând din umeri.

Alana o privi suspicioasă.

–De când a fost adus aici, încerc să intru în contact cu el. Credeţi că ea va reuşi?

Feina superioară zâmbi destinsă.

–Seredi este cea mai bună. Când te-a antrenat pe tine, o puteai vedea cum stă în scaun, nemişcată, cu ochii închişi. Acum nimeni nu o mai poate vedea, dacă ea nu vrea să fie văzută. Poate să se afle în aceeaşi încăpere cu copiii, dar ei să nu-i vadă fizicul. Poate să facă antrenamente cu copiii, chiar şi dacă ea se află la o distanţă de sute de kilometri, şi poate să îşi menţină imaginea de la o distanţă mare, timp de multe ore. Practic, Seredi a devenit maestrul meditaţiei. Ea a reuşit să ajungă la idealul descris în cărţile antice, cu privire la controlul psihicului uman. Acum deja tinde să depăşească scrierile filosofice, care, atunci când au fost scrise, erau doar un ideal.

Alana o privi uimită. Nu crezuse niciodată că acele cărţi de filosofie şi antrenamente ale minţii pot oferi un asemenea grad de educare.

–Până atunci, draga mea Alana, vreau să vii cu noi şi să ne ajuţi să interpretăm informaţiile obţinute. Mă tem că cele aflate pot să işte un război cumplit. Acest război nu trebuie să aibă loc, dar nici cei vinovaţi să scape.

            Faţa Feinei Seredi se crispă într-o mină îngrozită. Spiritul ei îl descoperise pe cel al lui Erik, dar imaginea, pe care Feina o vedea, nu era cea pe care se aştepta s-o vadă.

–Ce vrei, babo?!

Un corp aproape scheletic, pe care fâşii de haine negre şi murdare de sânge atârnau de răni deschise şi purulente, prin care putea vedea muşchii rupţi şi mâncaţi ai omului, i se adresa de deasupra corpului, de pe patul de spital. Faţa imaginii corporale era plină de tăieturi şi cicatrici, din care picura un lichid albicios, vâscos. Gura îi era tumefiată şi întunecată, iar ochii îi erau aprinşi de ură şi strălucitori.

–Ce te uiţi ca proasta?! Am întrebat ce vrei?

Imaginea Feinei Seredi tremură câteva momente şi îşi pierdu din intensitate, iar când reveni, aura corpului ei aproape că nu mai exista.

–Tu eşti Erik Faden?

Corpul râse sinistru şi hârâit.

–Poţi spune şi aşa, dacă ceea ce vezi mai aduce cu el. Totuşi, nu mi-ai spus ce vrei. Ar fi cazul să începi.

–Vreau să te vindec. Nu eşti tu cel pe care îl văd. Priveşte patul, Erik! Ţi se pare că acest corp aduce cu tine?

Imaginea lui Erik privi spre patul de spital de sub ea.

–Baborniţo, chiar crezi că ar trebui să arăt precum această mumie? Aş putea să iau forma aceea, nu mi-ar fi deloc greu. Oare corpul acesta este imaginea mea, sau eu sunt imaginea lui? Ai oare cea mai vagă idee cum mă simt EU? Ai trăit ce am trăit eu? Ţi-ai dorit moartea aşa cum mi-am dorit-o eu?

Imaginea Feinei îi flutură mâinile uscate şi pline de riduri prin faţă, de câteva ori, apoi zâmbi.

–Nu ţi-ai dorit moartea. Ţi-ai dorit să o vezi din nou pe Alana. Ţi-ai dorit s-o îmbrăţişezi, să-i spui că o iubeşti…

Spectrul lui Erik rânji hidos şi scoase un hohot de râs neomenesc.

–Chiar crezi?

Imaginea bătrânei se ridică deasupra lui şi îl privi de sus. Aura ei deveni mai puternică, regenerându-se brusc.

–De o lună stă aici cu tine, încercând să te vadă. Dacă chiar ţi-e indiferent, de ce nu i te-ai arătat? De ce n-ai lăsat-o să te vadă în halul în care eşti?

Ochii imaginii lui Erik deveniră două fante.

–Joci un joc mult prea periculos pentru tine, bătrâno. Oricât te-ai strădui, eu îţi pot vedea corpul fizic. Pot să văd, să simt, să aud, chiar dacă nu sunt văzut. Retrage-te înainte să vezi de ce sunt în stare. Îţi pot sorbi aura cu un singur cuvânt.

Spectrul bătrânei se învârti pe deasupra şi se opri în spatele său.

–Tu îi spui joc, dar îl vezi ca pe o luptă. Ce ar fi dacă chiar am juca un joc! Într-adevăr, este periculos, dar ar fi cu mult mai bine să îl vedem joc. Vrei, Erik? Când puse întrebarea vocea bătrânei deveni subţire, aproape peltică.

Imaginea deformată a corpului lui Erik se întoarse şi văzu deasupra lui o fetiţă mică, care nu părea a avea mai mult de cinci ani. Ochii ei erau negri, pătrunzători şi luminoşi. In mâna dreaptă ţinea o păpuşă, iar în stânga un cuţit.

–Este alegerea ta, Erik. Pot să fiu fetiţa pe care o vezi acum sau pot să fiu… altceva, spuse imaginea fetiţei şi brusc îl înconjură şi se opri în spatele lui. Când imaginea lui Erik se întoarse din nou, imaginea care i se arăta era cea a unei feine între două vârste, cu pielea mânjită în negru şi chiar şi dinţii îi erau negri. Ochii ei deveniseră galben-aurii şi-l fixau cruzi. În mâna dreaptă ţinea un cuţit cu o lamă neagră, pe care nu se reflecta lumina, şi i-l întindea, în timp ce în mâna dreaptă avea o păpuşă zdrenţuită.

–Joc sau luptă, orice ai alege, este la fel de periculos, iar eu voi muri sau voi trăi, dar pentru tine nu există decât pericolul ca sufletul meu să te urmărească încă mulţi ani. Chiar dacă voi putea să te ucid, nu o voi face. De aceea, oricare îţi este alegerea, eu mă voi juca cu tine, spuse imaginea Feinei, întinzându-i păpuşa.

Din nou Erik se întoarse în spate, unde imaginea Feinei luptătoare se refugiase. De această dată, văzu cum o fetiţă întinde o păpuşă de cârpă unui animal feroce, care rage la ea. Lovitura animalului cu ghearele imense putea doar s-o intuiască, dar odată ce curenţii de aer, imaginari, ai labei care loveşte îi mângâiară faţa, glasul îi vorbi din spatele său:

–Vrei să te joci cu o bătrână sau vrei să ucizi o bătrână?

Corpul mutilat al lui Erik se întoarse spre bătrâna care stătea  şi-l privea, zâmbind.

–Stai pe loc, scorpie. Crezi că nu ştiu ce vrei să faci?

Bătrâna scoase un hohot de râs piţigăiat.

–Îmi pare rău, Erik. Acest joc l-ai pierdut.

Spectrul lui Erik îşi duse mâna la faţă. Rănile i se închiseseră, iar muşchii începuseră să i se refacă.

–Ai trişat, babo!

Ochii spectrului sclipiră de ură.

–Chiar am trişat? Nu, Erik, nu am trişat. Ţi-am atras atenţia, ca să te oblig să faci greşeli. Te-ai învins singur.

–Am să te pedepsesc! urlă Erik spre bătrâna din faţa lui.

Bătrâna îşi încrucişă braţele pe piept.

–Crezi că le-ai văzut pe toate, babo? Priveşte…

Spectrul lui Erik dispăru brusc. Deodată, o voce de copil din spatele bătrânei o făcu să tresară.

–Mamă… Nu vreau…

Imaginea bătrânei prinse cu coada ochiului făptura unei fetiţe. Se recunoscu a fi ea în ziua când mama ei o dăduse Feinelor.

–De ce?!

Bătrâna se întoarse din nou în poziţia iniţială. Strigătul plin de disperare al unei femei îi zgâriase auzul. O tânără de douăzeci de ani stătea lângă cadavrul unui bărbat şi plângea în hohote.

–Inocenţa este un concept filosofic…

Spectrul bătrânei se întoarse din nou în spate. Un om era îngenunchiat în faţa unei femei vopsite în negru, care îi pusese ţeava unui pistol în frunte. Detunătura rupse mirajul şi ea se întoarse brusc în spate. De această dată, nu o mai aştepta nici o scenă. Erik stătea în faţa ei, iar imaginea lui era regenerată. Din nou, imaginea prin care el se proiecta în afara corpului său era una reală şi sănătoasă.

–Oricând doresc, Seredi, te pot ucide. Sunt convins că îţi cunoşti viaţa şi cunoşti cât de fragilă îţi este viaţa când părăseşti corpul. Nu eşti decât o Vrăjitoare care s-a retras să-şi lingă rănile.

–Sunt pregătită să mor, Erik…

Spectrul îi zâmbi curtenitor.

–Sunt sigur că eşti, Seredi, singura problemă este că nu mori, ci îţi absorb spiritul. Gândeşte-te ce înseamnă asta, ce spun cărţile voastre despre o astfel de moarte… Da, Seredi, eşti blestemată să bântui lumea ca sclavă a mea.

Imaginea lui Erik scoase un hohot de râs înfricoşător.

–Fereşte-te de mânia mea, Vrăjitoareo!

Erik făcu un semn spre corpul fizic al Feinei. Acesta se prăbuşi, iar spectrul bătrânei deveni străveziu.

–Acum pleacă!

Imaginea aproape invizibilă a bătrânei îl privi înspăimântată şi dispăru imediat.

Consiliul Feinelor se întrunise de câteva ore. Datele prezentate mai devreme în Consiliul Planetar Administrativ fuseseră mult mai tardive. Acum se prezentau toate datele, nu numai cele cu conţinut economic şi posibile impacte ale unor acţiuni în domeniile economic şi social. Consiliul Feinelor discuta acum problemele a căror finalitate putea avea impacte politice şi militare. Feina Superioară Marlew guverna toate discuţiile, de pe jilţul său, iar Feinele Superioare cu un factor de decizie important stăteau lângă ea.

–Dacă ar fi să dăm aceste date guvernului Federal, am isca haos politic, social şi economic, ca să nu mai vorbim de posibile insurecţii armate, spunea cineva din spate.

Feina Superioară nici nu făcu vreun efort să vadă cine fusese. Toate cele prezente aveau aproape aceleaşi reacţii. Feinele de grad inferior aveau păreri care coincideau în 90% din cazuri, iar printre Feinele cu un grad superior, doar cele antrenate pentru studii politice şi previziuni pe lungă durată aveau autoritatea să propună ceva nou. Totuşi, nici una dintre acestea nu numise altceva, decât gândurile tuturor. Toate Feinele se temeau de un haos.

–Dacă facem publice datele, atunci multe planete vor opta pentru ieşirea din Federaţie, considerând un act de slăbiciune politică şi o slabă securitate. Duşmanii Federaţiei ar profita de aceste date, pentru a instiga la revoltă.

Feina Superioară privi spre Feina Eckola. Era cealaltă Feină de grad nouă, care ar fi putut să-i urmeze în funcţie. De această dată o privi cu ironie. Acest fapt stătea pe buzele tuturor: duşmanii Federaţiei vor folosi scandalul actual, pentru a dezmembra Federaţia. Nu spusese nimic nou. Privi spre Alana, aceasta se ridicase din scaun şi îşi mângâia bărbia, gânditoare. După câteva clipe, toată audienţa aştepta ca aceasta să vorbească.

–Sunt sigură că este adevărat ce a spus Feina Eckola, dar care sunt duşmanii Federaţiei? Cunoaşte cineva vreun sistem politic care ar dori să rivalizeze cu Federaţia actuală?

Alana se aşeză pe scaunul său, continuând să gândească cu voce tare:

–Dacă noi nu am putut să identificăm un organism rival, oare Guvernul Federal, atât de corupt şi birocratic, are date despre o Federaţie sau Imperiu rival? Dacă de fapt este vorba despre o federaţie sau vreo formă de guvernământ de acest gen, care rivalizează cu Federaţia în secret, vă închipuiţi ce fonduri au doar din exploatarea planetei, pe care am eliberat-o acum o lună?

Feina Conducătoare îşi mângâie obrazul.

–Dacă Alana are dreptate, cred că ar fi mai inteligent să descoperim “duşmanul Federaţiei”, înainte de a face date publice.

Alana privi spre superioara sa.

–Dar acest lucru ar fi posibil şi dând o parte dintre informaţii. Îi provocăm.

–Crezi că riscurile nu sunt prea mari, Alana?

–Mărită Feină, nici acest duşman al Federaţiei nu este de acord cu un război general. Dacă doreşte să preia Federaţia actuală, nu o vrea doar pentru frumuseţea jocului. Are nevoie de puterea economică a Federaţiei.

–Adevărat, Alana, dar nu uita că, dacă facem o singură greşeală, totul se poate întoarce împotriva noastră.

–Feină Superioară, acum câteva luni aş fi ales şi eu calea neutralităţii, dar astăzi, după ce am văzut că şi pe Harton există corupţie politică la nivel superior, cred că este mai bine să riscăm. Dacă se mai întâmplă şi nu descoperim la timp sau pierdem sprijinul populaţiei, vom dispărea fără drept de apel. Acum suntem puternice şi avem sprijinul locuitorilor. Dacă va fi război, măcar nu va fi unul civil.

Bătrâna surâse.

–Nu, Alana, nu trebuie să vorbim de război. Putem să ne păstrăm neutralitatea şi dacă facem publice o parte dintre aceste date. Vom încheia aici această sesiune. Vom relua discuţiile pe această temă, dimineaţă.

Feina Superioară îi făcu semn Alanei s-o urmeze în biroul ei. Aşteptă până când Feina se aşeză pe scaun în faţa ei, apoi închise ochii şi stătu aşa câteva clipe.

–Seredi a avut nevoie de îngrijiri medicale, Alana, spuse Marlew, după câteva clipe de tăcere.

Alana o privi, neînţelegând la ce se referă.

–Am simţit când s-a prăbuşit. Stai liniştită, acum este în afara oricărui pericol. Trebuie să sosească.

–Cum adică? Ce a păţit Feina Seredi? întrebă Alana, intuind răspunsul.

–Se pare că l-a întâlnit pe Erik. Nu ştiu ce s-a petrecut între cei doi…

Uşa biroului se deschise şi Feina Seredi intră susţinută de alte două Feine. Acestea o ajutară să se aşeze, după care plecară. Alana văzu schimbările petrecute cu aceasta. În acel moment, Feina Superioară Seredi arăta ca un cadavru. Pielea îi era galbenă, ochii adânciţi în orbite şi lipsiţi de viaţă, buzele îi tremurau iar mâinile-i păreau a fi osificate; venele vineţii ieşeau hidos în relief, prin pielea galbenă ca de hârtie cerată.

–Seredi…

Bătrâna o privi lung pe Feina Superioară Marlew, timp de câteva clipe. Cele două erau prietene bune. Fuseseră în acelaşi grup de la început. Pe toată perioada antrenamentului fuseseră nedespărţite, apoi, când fuseseră declarate Feine operative, destinele li se despărţiseră timp de două decenii, ca să se unească la bătrâneţe din nou.

–Nu pot să vă spun prea multe… Acest om este… mult prea puternic. Dacă aş fi fost o Feină fără experienţă, acum m-aţi fi condus pe ultimul meu drum.

Alana o privea, nevenindu-i a crede. Bătrâna oftă.

–Dacă el ar fi fost conştient de puterea lui, acum n-aş mai fi aici.

Feina Superioară o privi serioasă.

–Seredi, ai reuşit?

Bătrâna zâmbi trist în faţa acestei întrebări.

–Am reuşit, dar am dat şi greş. Acest om se va vindeca, dar m-a învins. Este cu mult mai puternic decât mine. Acest om, din punct de vedere mintal, este un monstru. Nu voi putea niciodată să vă fac să înţelegeţi ce am trăit acolo. Oricum, este în mod cert un Gramm. Nu ştiu ce înseamnă asta foarte bine, dar … poate distruge orice vietate cu o simplă privire.

Feina Marlew se întinse peste birou şi cele două se priviră în ochi.

–Îl poţi atrage de partea noastră? întrebă Marlew.

Seredi clătină din cap cu tristeţe.

–Nu, nu pot… Această experienţă m-a făcut să văd cât de inutilă sunt, cât de măruntă sunt, spuse ea cu un ton îndurerat, dar şi cu ciudă.

–Ce putem face cu el, atunci?

Alana privea de la una la alta, fără să înţeleagă despre ce vorbesc cele două femei. Urmări câteva clipe discuţia dintre cele două, apoi se ridică brusc.

–Acesta nu este Erik! El nu ar face rău nimănui…

–Stai jos, Alana, veni comanda Feinei Superioare Marlew.

Alana se aşeză pe scaun, tremurând, fără nici o cauză aparentă. Feina Seredi o privi lung, de parcă atunci descoperise că Alana era în cameră.

–Ce putem să facem cu el, Seredi? Sper că eşti conştientă cât de preţios şi, în acelaşi timp, cât de periculos este un astfel de om, spuse Feina Marlew, privind-o pe vechea ei prietenă.

–Este o cale, Marlew, dar unui astfel de om nu-i poţi ascunde nimic. Nu depinde de noi două. O decizie greşită poate fi fatală.

Feina superioară îi făcu semn să continue.

–Erik Faden a stat ascuns în corpul său fizic, pentru că nu a vrut să fie văzut de Feina Alana în starea în care se afla. O iubeşte pe Feina Alana, dar, ca să fie salvat, trebuie să fie iubit cu adevărat de ea, spuse Seredi, întorcându-se spre Alana.

Alana privea îngrijorată spre bătrână, privirea ei oprindu-se undeva, departe, în gol.

–Alana, ştiu că îţi este greu, dar în curând vei avea de făcut o alegere. Sinceră să fiu, nu ştiu care alegere este mai bună. Prima alegere este să conduci Consiliul Feinelor. Această alegere va aduce, dincolo de orice dubiu, o dezvoltare a Hartonului pe toate planurile. Cea de-a doua este să-l salvezi pe Faden. Dacă alegi să-l salvezi pe acest bărbat, trebuie să nu regreţi nici o clipă alegerea aceasta. Trebuie să-l iubeşti, dincolo de orice piedică şi să-l îndrumi. Poţi reuşi sau poţi da greş. În cazul în care reuşeşti, Hartonul va avea de câştigat multe. Oricum, eu ştiu cât de greu este să iubeşti fără condiţii şi, dacă nu reuşeşti, vei fi distrusă. Vei petrece zile lungi în faţa unui geam, întrebându-te dacă alegerea ta a fost bună, dacă nu cumva e vina ta că ai dat greş.

Bătrâna termină fraza cu un hârâit. O privi pe Alana, care nu dădea nici un semn că ar fi înţeles ceva.

–Nu este uşor să iubeşti şi, cu atât mai puţin, să iubeşti un Gramm. Erik Faden nu are nici un fel de trecut, dar are memoria generaţiilor trecute. Toate şcolile şi toată pregătirea, pe care el ştie că le-a făcut, de fapt, nu există. Informaţiile le are, aptitudinile le are, dar nimic mai mult. Nici un coleg de al său nu-l va recunoaşte vreodată, pentru că el nu a avut colegi. Toată viaţa lui este un fals până la prima slujbă, pe care a primit-o în Federaţie. Erik Faden este o fantomă, spuse Seredi, încheind.

Alana o privi pe bătrână. Îşi simţea capul greu, iar picioarele nu le simţea deloc. Se ridică din scaun şi se sprijini cu mâna de spătar.

–Trebuie să dorm, bolborosi ea.

Cele două femei aprobară şi o urmăriră cum se îndreaptă spre uşă. Alana se simţea ca şi când asistase la acea scenă din rolul unei terţe persoane, nu ca şi când ei i s-ar fi întâmplat.

–Ce putem face pentru Erik? întrebă Alana cu gravitate.

Feina Concucătoare clătină din cap cu neputinţă.

–Casa Lacrimilor, copila mea, doar asta poate fi salvarea lui Erik.

*

            Erik stătea pe scaun, în faţa Alanei. Cei doi jucau şah. O învăţase acest joc pentru a pierde timpul, deoarece îi fusese interzisă părăsirea casei în care locuia fără escortă. Acest fapt îl enerva, dar reuşise să-l depăşească. Era conştient că Feina Superioară Marlew impusese această interdicţie, pentru a-l ţine departe de restul oamenilor. Condiţiile erau bune: casa era mare, avea toate dotările şi, în plus, beneficia de un parc frumos, dar fiecare ieşire în parc îl întrista. Când ieşea în parc, întotdeauna vedea gratiile care-l separau de restul lumii. Vorbise în repetate rânduri cu Feina Superioară, pentru a o convinge să îi dea drumul. Nici promisiunea lui de a nu părăsi Hartonul nu o făcu să-şi schimbe ordinul. Acum era prizonier. Cât era ziua de lungă juca şah, se antrena fizic şi psihic. Antrenamentele lui nu coincideau cu cele ale Feinelor. Prima dispoziţie pe care o dăduse Feina Superioară, chiar înainte de a-i spune că nu are voie să părăsească perimetrul proprietăţii, fusese aceea de a interzice Feinelor să continue iniţierea lui în antrenamentul lor. Zilele treceau greu. Acum învăţase să vadă toate mutările adversarului, cu mult înainte ca acesta să le facă, iar jocul de şah tindea să devină o rutină, la sfârşitul căreia el ieşea învingător. Nu era prea sigur ce sistem de securitate instalaseră Feinele la marginea proprietăţii, dar el era un prizonier total. Asta însemna nu numai că nu putea să se plimbe prin oraş, dar, nici măcar când îşi părăsea corpul fizic, nu putea trece de barele care îngrădeau proprietatea. Pentru el, acest lucru era de neconceput. Nu îşi ascundea deloc nemulţumirea, cu toate că ştia că Alana nu putea face nimic.

–Şah.

Erik interpuse o figură înaintea celui care-i ameninţa regele, fără să privească tabla. Feina Superioară îi spusese clar: va putea părăsi proprietatea şi planeta, doar când sănătatea lui se va restabili. Acest privilegiu era foarte îndepărtat. Nu fusese nevoie să facă apel la un sondaj în mintea Feinei, pentru a afla acest lucru, pentru că aceasta îi spusese imediat, ca o completare. Avea să plece atunci când fizicul şi psihicul lui aveau să fie normale şi, mai mult decât asta, atunci când nu va mai reprezenta un pericol.

–Mmm…

Ridică privirea şi o privi pe Alana. Ea nu se schimbase deloc. Nu ştia de ce, dar femeia îi rămăsese alături şi chiar mai mult. Alana îi povestise discuţia pe care o avusese cu Feina Superioară Seredi. Ea nu era pregătită să-l iubească şi de aceea decisese să îi spună.

–Şah!

Erik mută regele, după care îşi trecu mâna peste bandajul de pe faţă. Acest bandaj îl sâcâia. Nu îi plăcea să aibă faţa acoperită.

–Peste două ore voi pleca, spuse femeia, fără să îl privească.

Erik reveni cu privirea de la tabla de şah şi o ţintui cu o privire arzătoare.

–Cum adică? Unde pleci? întrebă Erik iritat.

Femeia mută o piesă, după care îl privi. Expresia de pe chipul ei era neutră.

–Trebuie să plec. Am primit o misiune.

El îşi fixă privirea pe tabla de şah, neputând-o susţine pe a ei.

–Cu mine cum rămâne, Alana? întrebă el cu un ton deznădăjduit.

Ecoul, pe care îl avu întrebarea, îi sună mult mai disperat în urechi şi brusc îi păru rău că nu-şi ţinuse firea.

Alana nu-l privi.

–Am o responsabilitate, Erik. Trebuie să îmi iau în serios obligaţiile şi să mă achit de ele. Îmi face plăcere să stau cu tine, dar nu pot să stau aici până vei primi permisiunea să pleci. Chiar dacă primeşti permisiunea să părăseşti Hartonul, crezi că mă vei putea urma oriunde mă vor trimite? Ai o viaţă pe care nu-ţi voi permite s-o strici, doar pentru a mă urma pe mine.

Erik lăsă privirea să-i cadă. Se temuse de mult timp că această clipă avea să vină. Era sigur că Alana îl va lăsa, pentru a-şi urma destinul şi a fi ceea ce este: o Vrăjitoare Asasin. Nu îi plăcea ca ea să plece, dar nici nu considera că îl trăda. Era dureros, dar încercase să se pregătească. Acum înţelegea că nu reuşise să atenueze durerea şi ştia că niciodată nu va reuşi.

Timp de trei luni, cât fusese imobilizat în pat, Alana nu-l părăsise. Acum se putea mişca, iar ea trebuia să plece. Urmări cum femeia se ridică de pe scaun şi îl priveşte. Era prima dată când observa în ochii ei o căldură, care nu avea nimic de a face cu antrenamentul ei sau cu feţele pe care le lua când era nevoie.

–La revedere, Erik.

El se ridică de pe scaun şi îi întinse mâna.

–Sper, Alana. Ai grijă de tine!

Ea îi zâmbi. Un zâmbet trist, pe care se feri să-l afişeze, întorcând uşor capul.

–Şi tu, Erik, spuse, făcând un pas în spate, contemplându-l pentru ultima oară.

Se întoarse şi ieşi din cameră, simţindu-se urmărită de privirea lui.

SFÂRŞIT VOL. I